Qohelet 1 - Biblia în versuri 2014

Mersul tuturor lucrurilor

¹ De la Ierusalim plecat, Cuvântul unui împărat Prin valul vremii a pătruns, Iar astăzi e la noi ajuns. Acuma deci, atenți să stați, Dacă doriți să-l ascultați: „Eclesiastul fost-am eu, Iar David este tatăl meu. Să mă asculte tot poporul, Căci sunt Propovăduitorul!

² Văd lipsă de înțelepciune – Totul e doar deșertăciune! E orice lucru, pieritor – Supus deșertăciunilor.

³ M-am întrebat: „Ce folos are Un om, din truda lui, sub soare?”

⁴ Un neam se trece, altul vine, Pământul însă se va ține, În veșnicie pe picioare.

⁵ Iată că soarele răsare, Apune și aleargă iară De unde-a pornit prima oară, Să reînceapă altă zi.

⁶ Vântul suflă spre miazăzi; Se-ntoarce-apoi spre miazănoapte Cu ale palelor lui șoapte. ‘Napoi, revine peste fire, Veșnic făcând astă rotire.

⁷ Spre mare, râurile toate Se-ndreaptă. Apa lor nu poate Să umple a ei gură largă, Ci spre izvoare, iar, aleargă Din nou să curgă înspre mare.

⁸ În necurmată frământare Sunt lucrurile. Ochiul meu, Chiar dacă le-ar privi mereu, Nu se mai satură privind Și nici urechea auzind.

⁹ Tot ce a fost, are să fie Din nou, în vremea ce-o să vie. Tot ceea ce a fost făcut, Iar se va face. Am văzut Cum că nimic nu-i nou sub soare.

¹⁰ De e vreun lucru despre care S-ar putea spune: „În sfârșit, E ceva nou, neîntâlnit. Priviți! Este făcut cu rost!”, Acela născocit a fost, Cu multe veacuri, mai ‘nainte.

¹¹ Nimeni nu-și mai aduce-aminte De tot ce fost-a în trecut, Iar despre ce s-a petrecut Acum – sau despre ce-o să fie – Nicicând n-are să se mai știe, Căci întâmplările din urmă Nu au să lase nici o urmă Pe cerul lumii azuriu, Ființelor de mai târziu.

Deșertăciunea tuturor lucrurilor

¹² Primiți acum, al meu cuvânt, Căci eu Eclesiastul sânt – Al lui Israel împărat.

¹³ Eu, inima, mi-am îndemnat Să cerceteze, s-adâncească – Cu-nțelepciune să gândească – Tot ce sub ceruri se întâmplă. Nu-i o-ndeletnicire simplă, Ci dimpotrivă, truda cere, Perseverență și putere. Așadar iată, Dumnezeu Cum l-a trudit, pe om, mereu.

¹⁴ Și eu, la rându-mi, m-am trudit În acest fel, căci am voit Ca să văd tot ce e sub soare – Tot ce se face – după care, Am judecat cu-nțelepciune Că totul e deșertăciune. Că tot ce este pe pământ E numai goană după vânt, E ceea ce am constatat.

¹⁵ Nu poate a fi îndreptat Ce este strâmb și nici trecut, La urmă, tot ce s-a văzut Că este lipsă. M-am gândit

¹⁶ Și mie însumi mi-am vorbit: „Sporit-am în înțelepciune, Mai mult decât puteau s-adune Cei care-au fost încoronați ‘Naintea mea ca împărați, Peste Ierusalim.” Mereu, În minte adunat-am eu, Înțelepciune și știință.

¹⁷ Inima mea, cu sârguință, A cercetat – atunci – prostia, Înțelepciunea, nebunia. Am înțeles că și-aste sânt, La fel, doar goană după vânt;

¹⁸ Căci unde-i multă-nțelepciune, Și mult necaz o să se-adune, Iar cel cari multe știe, are Parte și de durere mare.