Proverbe 10 - Biblia în versuri 2014

Binecuvântarea dreptății, blestemul păcatului

¹ Cu-nțelepciunea într-un ton, Proverbele lui Solomon Călăuzesc pe drumul drept. Un fiu care e înțelept, E bucuria tatălui; Însă mâhnirea mamei lui, Este nebunul, din păcate.

² Comorile ce-s câștigate Lucrând nedrept, nu-ți folosesc Căci repede se risipesc; Dar de la moarte izbăvește Neprihănirea. Îngrijește

³ Domnul, de cel neprihănit: De foame, el nu-i chinuit; Și pe cei răi Domnu-i veghează, Căci pofta le-o îndepărtează.

⁴ Cine e leneș sărăcește; Dar harnicul se-mbogățește.

⁵ Cel care vara a muncit, Pricepere a dovedit; Dar cel care – la secerat – Doarme, este nerușinat.

⁶ Peste neprihănit, din zări, Vor curge binecuvântări; Dar gura celor răi – se știe – Este izvor de silnicie.

⁷ Omul care-i neprihănit, Are să fie pomenit Mereu, căci binecuvântată E amintirea lui; uitată E pomenirea celui rău, Căci și el și numele său Vor putrezi. Acela care

⁸ O inimă-nțeleaptă are, Învățătură dobândește; Însă, singur se prăpădește Omul cu gura nestrunită.

⁹ Cui îi este neprihănită Purtarea, umblă fără teamă; Însă cel rău, bage de seamă Că apucând pe căi sucite Care îi par a fi ferite Voind ca să îi dea ocol Dreptății, se va da de gol.

¹⁰ Cine din ochi clipește, are Să dea pricini de întristare; Dacă nesocotit vorbește, Atunci singur se prăpădește.

¹¹ Gura celui neprihănit Izvor de viață-i, negreșit; Dar gura celor răi, se știe Că e izvor de silnicie.

¹² Astfel, ura certuri stârnește; Dar dragostea acoperește Orice greșeală s-a făcut.

¹³ În gura celui priceput Sunt înțeleptele cuvinte; Însă pe cel lipsit de minte, Nuiaua să-l învețe are, Când va simți-o, pe spinare.

¹⁴ Știință, cei deștepți păstrează; Dar pe nebun, îl depărtează De viață gura și-a lui fire, Călăuzindu-l spre pieire.

¹⁵ Averea-i casă întărită Pentru bogat; dar socotită Pricină de nenorocire, Ducându-i sigur la pieire, E sărăcia – precum știți – Pentru toți cei nenorociți.

¹⁶ Omul cel drept, al său venit, Pentru-a trăi l-a folosit; Dar cel rău tot ce-a câștigat Va folosi pentru păcat.

¹⁷ Cel cari certarea-și amintește, Pe calea vieții se găsește; Cel cari mustrarea a uitat, Pe căi greșite-a apucat.

¹⁸ Cel care ura și-a dosit, Ca mincinos a fost găsit; Iar cine bârfe răspândește, A fi nebun se dovedește.

¹⁹ Cel care mult o să vorbească, Mult are să păcătuiască; Însă cel care a vorbit Puțin doar, este chibzuit.

²⁰ Limba neprihănitului E-asemenea argintului; Cel rău, cu sufletul său mic, Inimă are de nimic.

²¹ Buzele celui ne-ntinat, Pe mulți oameni i-a-nviorat; Dar cel nebun morți-i sortit, Căci minte nu a dovedit.

²² Când Domnul binecuvântează, Dă bogății și-ndestulează, Iar binecuvântarea dată N-o va lăsa a fi urmată De întristări sau de necaz Ce-nlăcrimează-al tău obraz.

²³ Pentru nebun, a face rău, Plăcere e; la rândul său, Cel înțelept, plăcere are, Când priceput, a sa lucrare, Cu sârguință o-mplinește.

²⁴ Cel rău, chiar dacă se păzește, De ce se teme, e lovit; Dar omului neprihănit, Tot ceea ce o să-și dorească Are să i se împlinească.

²⁵ Cum trece un vârtej, la fel Peri-va și cel rău; dar cel Neprihănit stă în picioare, Căci temelii veșnice are.

²⁶ Cum e oțelul pentru dinți Și cum în ochi, fumul îl simți, Așa-i leneșul pentru cel Care s-a încrezut în el.

²⁷ Frica de Dumnezeu lărgește Zilele vieții; dar lovește, Scurtând anii acelor care Pășesc pe-a răului cărare.

²⁸ Chiar așteptarea o să fie Prilej de mare bucurie Pentru acel neprihănit; Însă-n zadar a năzuit Cel ce e rău – nădejdea lui,

²⁹ Pieri-va. Calea Domnului E zidul ce l-a apărat Pe omul cel nevinovat; Topenie se dovedește, Pentru cel care săvârșește

³⁰ Doar rele. Cel neprihănit Rămâne-va de neclintit; Însă cei răi, toți, au să piară Și nu vor locui în țară.

³¹ Neprihănitul când vorbește, Înțelepciunea-i izvorăște Din gură; dar limba smintită Are să fie nimicită.

³² Gura celui neprihănit, Lucruri plăcute, a rostit; Cel rău, când gura-i cuvântează, Cu răutăți, înveninează.