Iov 37 - Biblia în versuri 2014

¹ „Aceste lucruri, când le-ascult, Inima mea tremură mult Și sare de la locul ei.

² Să ascultăm toți, dragii mei, Smeriți, glasul tunetului Și bubuitul gurii Lui!

³ Al Său glas ceru-l dominează Iar al Lui fulger luminează Până la margini de pământ;

⁴ Apoi, tună cu glasu-I sfânt, Iar fulgerul nu se oprește Atâta timp cât El vorbește.

⁵ Cu al Său glas tună măreț Și face lucruri fără preț, Neînțelese pentru noi, În măreția lor. Apoi,

⁶ Zice zăpezilor ce sânt În ceruri, „Mergeți pe pământ!” La fel și ploii îi va spune,

⁷ Iar mâinii omului îi pune Zăgaz și o pecetluiește Pentru că Dumnezeu dorește Ca omul, în mândria lui, Că e făptura Domnului, Să fie astfel obligat

⁸ A spune. Când s-a înserat, Știu fiarele că va să vină Noaptea și-atunci, spre vizuină, Se duc degrabă, la culcare.

⁹ Noi știm că vijelia mare, Din miazăzi, mereu pornește; Din miazănoapte, ne lovește Frigul și vânturile, fața.

¹⁰ Cu-a Lui suflare, face gheața Și micșorează locul care Îl avusese apa mare.

¹¹ Norii, cu aburi, i-a-ncărcat

¹² Și-apoi pe toți i-a îndreptat – Așa precum a plănuit – Către pământul locuit De oameni, ca să se-mplinească, Mereu, porunca Sa cerească.

¹³ El îi preface-ntr-o nuia, Lovind pământu-apoi, cu ea, Sau dimpotrivă, într-un semn Al dragostei Lui. Te îndemn

¹⁴ Dar Iov, acum, să iei aminte, La toate care, prin cuvinte, ‘Naintea ta le-am zugrăvit. Te rog, privește liniștit, Minunile lui Dumnezeu!

¹⁵ Știi cum adună El, mereu, Norii pe cer și-i cârmuiește? Și cum face de strălucește Fulgerul Său, în rândul lor?

¹⁶ Pricepi plutirea norilor, Minunile Acelui care Toată știința-n mâini o are?

¹⁷ Știi de ce haina-ți se-ncălzește? Știi când pământul se-odihnește De vântul sudului? Cuprinzi

¹⁸ Tu cerul, ca să îl întinzi Cum El l-a așternut, odată, Precum oglinda cea turnată?

¹⁹ Arată-ne dar, ce putem, Ce trebuie noi să-I spunem; Căci suntem prea neștiutori Să Îi vorbim – bieți muritori.

²⁰ Dar pot eu, oare, să-L vestesc Cum că aș vrea să Îi vorbesc? Cine e cel care dorește Să fie păgubit? Firește,

²¹ Acuma nu o să putem, Geana luminii, s-o vedem, Când soarele ce-o zămislește, În dosul norilor lucește; Un vânt are să îi lovească Și-atunci au să se risipească, Lăsând soarele să lumine.

²² Din sud, știm, aurora vine; E-nfricoșată și-nfioară Slava care Îl înconjoară

²³ Pe Dumnezeu. Pe Cel Puternic Nu-L va ajunge – căci nu-i vrednic De-așa ceva – nimeni. Se știe Că este mare în tărie! El – dacă nu găsește vină, Dacă dreptatea e deplină – Nu frânge! Nu va căuta, Vinovății, de-a inventa!

²⁴ De-aceea, omul să ia seamă: Mereu, de Domnul, să se teamă! El nu-Și îndreaptă-a Lui privire Spre cei cari cred că sunt, din fire – Față de alții – mai deștepți, Mai pricepuți, mai înțelepți.”