Iov 29 - Biblia în versuri 2014

Iov mai înainte

¹ Iov, vorba, și-a continuat Și tot în pilde-a cuvântat:

² „Oh, cum nu pot acum, să fiu Ca și în zilele când știu Că Dumnezeu mă ocrotea,

³ Când candela Lui strălucea De-asupra creștetului meu Și mă călăuzea mereu Lumina Lui, în bezna-adâncă!

⁴ Oare de ce nu mai sunt încă, În zilele puterii mele! Atunci, în zilele acele, Ca un prieten, Dumnezeu Veghea peste căminul meu.

⁵ Ai mei pași însoțiți erau De El, iar fiii mei stăteau

⁶ În jurul meu; mi s-au scăldat Pași-n smântână și-a vărsat Untdelemn stânca, lângă mine.

⁷ Dacă simțeam că-mi vine bine, Spre poarta târgului plecam, Iar în piață când voiam Să am un scaun pregătit,

⁸ Cei tineri se trăgeau, smerit, ‘Napoi, atunci când eu soseam. De-așa respect mă bucuram, Încât bătrânii se sculau, Toți, în picioare; își opreau

⁹ Mai marii, cuvântările Și își astupau gurile.

¹⁰ Chiar căpetenia tăcea – De-al gurii cer, i se lipea

¹¹ Limba; cine m-a auzit Vorbind, mi-a spus că-s fericit, Iar ochiul care m-a văzut, M-a lăudat. Multe-am făcut.

¹² Pe cel sărac îl ajutam, Iar pe orfan îl sprijineam.

¹³ Noian de binecuvântări Mă ajungeau, pentru lucrări, Pe care eu le-am împlinit Celui ce-a fost nenorocit. Văduvei inima-i umpleam Cu bucurie – mă-nveleam

¹⁴ Doar cu dreptatea, și-ntărit, De-mbrăcăminte i-am slujit. Neprihănirea, drept manta, Turban care pe cap îmi sta Mi-a fost mereu. Eu, orbului,

¹⁵ Ochi îi eram, iar șchiopului Picior i-am fost. Le eram tată

¹⁶ Sărmanilor și cercetată A omului străin pricină, Era mereu. Pentru-a sa vină,

¹⁷ Celui nedrept falca-i rupeam Și-apoi din dinți, preda-i smulgeam.

¹⁸ Atunci am zis: „În cuibul meu, Voiesc să stau și să mor eu. Multe vor fi zilele mele; Ca și nisipul fi-vor ele,

¹⁹ Iar rădăcinile-mi vor da De apă și îmi va uda Roua, coroana înfrunzită,

²⁰ Iar slava mea va fi-nverzită Și arcul meu, întinerit.”

²¹ De toți, atent, eram privit. În liniște mă ascultau Și sfaturile-mi așteptau.

²² Când de vorbit terminam eu, Nimenea, la cuvântul meu, Nu mai avea de-adăugat Nimic, ci eram aprobat, Căci rouă binefăcătoare Fusese a mea cuvântare.

²³ Ca pe o ploaie m-așteptau Cu toții; gurile-și căscau, Ca după-a primăverii ploaie.

²⁴ Când îi vedeam că li se-nmoaie Inima-n piept, eu le zâmbeam Și astfel îi îmbărbătam. Nimeni s-alunge, nu putea, Seninul, de pe fața mea.

²⁵ Mie – la oamenii acei – Să merg, să povestesc cu ei, Mult mi-a plăcut. Mă așezam În frunte și parcă eram Un împărat, între soldați, Mângâietor, printre-ntristați.”