Iov 14 - Biblia în versuri 2014

¹ „Omul care a fost născut Dintr-o femeie, a avut O viață scurtă, însă plină

² De greutăți; și o să vină O zi în care e tăiat, Ca floarea. Deci a alergat Zadarnic: iată-l, a pierit Ca umbra – biet nenorocit.

³ Asupra lui, Ți-ai îndreptat Ochii? Pe mine m-ai chemat Pârât, la a Ta judecată?!

⁴ Dintr-o ființă necurată Ieși-va oare-un om curat?

⁵ Nicicând! Deci, de i-ai numărat Lunile vieții, hotărând Numărul zilelor, și când Peste hotarul însemnat De Tine, știi că niciodat’ Nu va putea să treacă el,

⁶ Atunci – de la omul acel – Întoarce-Ți Tu, al Tău obraz Și dă-i sărmanului răgaz, Ca măcar bucuria care Un simbriaș, trudind, o are Când ziua muncii s-a sfârșit, S-o guste omul oropsit.

⁷ Copacul tot nădăjduiește: Când e tăiat, el odrăslește Din nou, și iarăși dă lăstari, Din care cresc alți copaci mari.

⁸ Când e bătrână rădăcina Și-i piere în pământ tulpina,

⁹ Copacul iarăși înverzește – Cu ramuri noi se-mpodobește Părând, din nou, a fi sădit – Numai o clipă de-a simțit

¹⁰ Mirosul apei. Însă omul Nu e la fel precum e pomul, Ci el – când moartea l-a cuprins – De-a pururea rămâne-ntins. Și cât de mult aș vrea să știu: Omul, dacă nu mai e viu – După ce sufletul și-a dat – Unde e oare el, plecat?

¹¹ Cum piere apa lacului, Cum seacă apa râului,

¹² Așa și omul e culcat Și-n veci nu este deșteptat. Cât cerul o să dăinuiască, El n-are să se mai trezească,

¹³ Din somnul său. De aș pătrunde În umbra morții! M-aș ascunde Acolo, de a Ta furie, Sau – până timpul o să vie, În care să Îți amintești, De mine – să mă învelești Și-astfel să fiu adăpostit.

¹⁴ Dacă cel care a murit Să învieze ar putea, Atunci doar și nădejdea mea S-ar întări în suferință Și-ar sprijini a mea ființă, Până când îi va fi schimbată Starea în care e aflată.

¹⁵ Atunci, Tu m-ai chema de unde Mă aflu, iar eu Ți-aș răspunde, Când de lucrarea mâinii Tale Îți va fi dor. Găsești cu cale,

¹⁶ Mereu, ca să mă urmărești. Privirile Îți pironești Numai peste al meu păcat, Iar pașii mi i-ai numărat.

¹⁷ Călcări de lege săvârșite, Iată, îmi sunt pecetluite, Căci în mănunchiuri mi le legi Și-mi născocești fărădelegi.

¹⁸ Așa cum muntele-a murit Surpându-se, cum a pierit, Din locul ei din veac, o stâncă,

¹⁹ Cum apa, piatra, o mănâncă, Cum duce apa râului Pământul, așa omului, Nădejdea, Tu i-o nimicești.

²⁰ Într-una, Tu îl urmărești Și doar când i-ai schimonosit Fața, abia l-ai slobozit.

²¹ Când fiii săi ajung să fie În cinste puși, el n-o să știe; Dacă sunt înjosiți, la fel, Căci tot nimic nu va ști el.

²² Durerea nu-i simțită-n grup, Ci omul doar în al său trup – Doar pentru sine – o simțește; De-asemenea, singur trăiește Tristeți, prin timpuri adunate, Și-n al său suflet îngropate.”